† Mitropolitul Iosif
Pastorala de Sfintele Paşti 2008Hristos moare cu noi, ca noi să înviem cu Elcătre tot clerul, cinul monahal şi poporul dreptslăvitor din întreaga MitropolieNr. 093/2008Paris, Învierea Domnului 2008Prea Cucernice Părinte,Iubiţi fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos,HRISTOS A ÎNVIAT!Dăm slavă lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat că ne-a ajutat să trecem cele 40 de zile de post în înfrânare şi milostenie trupească şi sufletească, pentru a vedea din nou fericita zi a Învierii lui Hristos, ziua biruinţei definitive asupra morţii şi a făgăduinţei învierii noastre, a neamului omenesc.Săptămâna Patimilor ne-a ajutat, liturgic, să-L însoţim pe Hristos în drumul Lui spre Crucea de pe Golgota sau mai bine zis pe drumul pregătitor al Crucii, trecând prin vinderea lui Iuda, prin Cina cea de Taină – pregătitoare a hranei celei care ne ridică la Cer –, prin Ghetsimanii cu sudoare de sânge, prin prinderea şi judecata nedreaptă, prin bătăile şi scuipările umilitoare şi prin Răstignire. Osanalele Ierusalimului nu erau decât preludiul unei Săptămâni de pătimiri tocmai din partea celor ce strigau osanale. Această Săptămână ne-a întărit, de asemenea, în credinţa că ea nu este doar Săptămâna Patimilor lui Hristos, ci şi săptămâna patimilor şi a morţii noastre, pe care Hristos a primit să le poarte pentru noi. A murit pentru ca noi să putem, – înainte de sfârşitul nostru –, să murim păcatului. A muri păcatului înseamnă a renunţa la o suferinţă aducătoare de moarte, – păcatul –, printr-o suferinţă aducătoare de Viaţă, de fericire, de Veşnicie, care este lupta împotriva păcatului.L-am însoţit în Ghetsimani (Lc 22, 39-46), grădina suferinţei Lui, în faţa paharului greu de băut al morţii pe care trebuia să o primească, pentru a ne da seama că şi noi, în grădina vieţii noastre, – de multe ori plină de suferinţe şi deznădejdi, dar mai ales de chinul pe care ni-l dă frica morţii –, nu suntem singuri, ci cu El.Am trăit împreună cu El durerea trădării din partea celor apropiaţi, prin tradărea lui Iuda, pentru a nu ne descuraja în faţa trădărilor de tot felul de care avem parte.L-am urmat în durerea pălmuirilor şi scuipărilor celor ce deunăzi l-au primit cu osanale şi ramuri ca pe un rege, înţelegând că noi suntem cei care-L pălmuim şi scuipăm prin lipsa noastră de iubire faţă de El şi de aproapele nostru, prin păcatele noastre.Am ajuns cu El la Crucea Golgotei şi ne-am înspăimântat de ceea ce a putut avea ca urmare păcatul neascultării şi neîncrederii omului în Dumnezeu, de suferinţa pe care păcatul nostru a provocat-o Fiului lui Dumnezeu Însuşi. Dar am înţeles atunci şi iubirea care L-a făcut pe Hristos să socotească moartea Lui pe Cruce pentru noi ca pe o proslăvire. Le spunea ucenicilor Săi înainte de Patimi : « A venit ceasul ca să fie proslăvit Fiul Omului » (In 12, 23). Auzind acestea, putem spune şi noi cu Sfântul Ioan Gură de Aur : « Deci, dacă El numeşte cele ale robilor slavă, cu atât mai mult noi trebuie să numim cele ale Stăpânului, slavă. Vezi cât de mare este rodul Crucii ? Să nu te înspăimânţi de dânsa, căci dacă ţi se pare ceva posomorât, totuşi naşte mii de bunuri. » « Răstignirea este în ea însăşi un lucru de ocară, dar Hristos o numeşte slavă, pentru că s-a făcut pentru cei iubiţi .»L-am auzit strigând pe Cruce Părintelui Ceresc deznădejdea singurătăţii, a părăsirii de către toţi : «Dumnezeul meu,... de ce M-ai părăsit ? » (Mc 15, 34) Dar era de fapt strigătul nostru de singurătate şi de frică în faţa morţii, care nu dispare decât încredinţându-ne sufletul în Mâinile mângâietoare ale Părintelui Ceresc, Cel care învie morţii. Pentru că Hristos prin Patimă şi Înviere a încredinţat şi sufletele noastre Tatălui, iertate şi spălate prin patimirile Lui. L-am urmat la mormânt, unde Sfântul Trup a fost aşezat, ca să înţelegem că a fost acolo şi este cu fiecare dintre noi în moartea noastră. Şi pentru ca acest mormânt să nu ne fie veşnic, S-a pogorât în iadul cel mai de jos (1 Petru 3, 19) pentru a-l zădărnici şi a-l goli de cei care aşteptau Învierea, de la Adam şi Eva.Liturgic, le-am trăit pe toate împreună cu Hristos, însă vedem în acelaşi timp şi neputinţele şi slăbiciunile noastre. Rugăciunea multora dintre noi se transformă în strigăt pentru suferinţele noastre, – ce-i drept uneori amestecate cu bucurii pe care nici nu le mai vedem – , preocupaţi doar de ceea ce este rău sau ni se pare a fi rău. Ne vedem nimicnicia în faţa Patimilor lui Hristos şi a Învierii, a mormântului gol din care vine bucuria omorârii morţii, dar apoi viaţa continuă, fără să avem puterea să ne schimbăm.Pe mulţi, – dacă nu pe toţi într-un fel sau altul –, suferinţa nu ne ocoleşte. O cunoaştem încă din primele zile ale venirii noastre în această lume, când doar în braţele iubitoare şi ocrotitoare ale părinţilor mai încetăm să plângem. Apoi toată viaţa, fiecare dintre noi cunoaşte suferinţa în felul lui, ea fiind parte a vieţii după păcatul primului om, şi va fi până la cel din urmă care va locui pământul. Cu toate acestea noi înşine îi facem pe fraţii noştri să sufere, rănindu-ne reciproc, vorbindu-ne de rău, jignindu-ne, minţindu-ne, războindu-ne între noi, urându-ne, vânzându-ne unii pe alţii pentru un profit bănesc, smintindu-ne unii pe alţii. Cu toate că am cunoscut şi cunoaştem ce-i suferinţa, ne facem unii pe alţii să suferim. Suferim şi din cauza multor dorinţe pe care le avem şi care nu se împlinesc după voia noastră, a bolilor sufleteşti care vin peste noi, sau din gelozie, sau din invidie, sau din mândrie, sau din ura faţă de alţii. Totul în noi poate fi sursă de suferinţă. Pe mulţi ne încearcă bolile de tot felul ale trupului, cele sufleteşti cu cele trupeşti mergând împreună de multe ori. Şi mai pe urmă, pentru tot răul personal şi cel din lume îl acuzăm pe Dumnezeu, pe Cel care vine şi face vinovăţia noastră propria Lui vinovăţie, neputinţa noastră propria Lui neputinţă, ocara noastră propria Lui ocară, moartea noastră propria Sa moarte ! Pe drumul Golgotei, Iisus spune poporului care venea după El şi femeilor care plângeau în urma Lui : « Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile când vor zice : Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor : Cădeţi peste noi ! şi dealurilor : Acoperiţi-ne ! Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi ? » (Lc 23, 28-31) Acolo, pe drumul Golgotei, Hristos, Lemnul Cel Verde, se uneşte prin Patima Sa cu cea a mamelor la care drogul, banii, foamea, bolile, războaiele « le fură copiii ». Rahela , – mama zilelor noastre – « nu vrea să fie mângâiată » (Mt 2, 18), căci încă asistăm, – acum, şi dintotdeauna –, la masacrul inocenţilor, al celor nevinovaţi. Cine săvârşeşte aceste fărădelegi ? Oare cel Nevinovat, Ocărât, Răstignit ? Oare nu suntem noi, oamenii, care le săvârşim ?!Suferinţa ne dă mult de gândit ! Greu avem răspunsuri la ea şi degeaba căutăm oriunde în lumea aceasta. A spune : « să nu mai suferiti ! » e uşor, şi mulţi înţelepţi ai lumii au spus-o şi o spun, filozofând oarecum asupra suferinţei şi luptându-se împotriva ei cu cuvântul sau cu fapte palide, care pot ameliora o oarecare suferinţă de moment. Dar pentru ca omul să nu mai sufere de suferinţa nemângâiată a firii, – moartea –, cine a făcut, în afară de Hristos, ceva ? El nu face pe nimeni să sufere, ci El suferă cu cei ce suferă. El ne-a scăpat de suferinţă prin suferinţa Sa, care ne-a adus Învierea. Lumea, atâta timp pecetluită de suferinţa ultimă a morţii, este, de la Învierea lui Hristos, un mormânt gol. « El moare cu noi, pentru ca noi să înviem cu El. » Mormântul a rămas gol !De la Înviere, « în Biserică, umanitatea Sa, – care este de fapt a noastră –, răstignită şi proslăvită în acelaşi timp, devine pentru noi izvor de Viaţă. » Însă iată că suferinţa şi moartea sunt prezente peste tot, « domnesc totdeauna », şi totul ne aminteşte prezenţa morţii : « separările, tristeţea, dispariţia celor pe care-i iubim, tragediile atât de des atroce în istorie, ura de sine şi de ceilalţi », suferinţele. Dar toate acestea, « dacă le trecem cu încredere în Hristos Cel Înviat,... pot deveni cale spre Înviere. »Iubiţi fraţi întru Hristos,Dăm slavă lui Dumnezeu că iată ne-a ajutat ca Mitropolia noastră, în ultimul an, să se poată reorganiza. Prezenţa mare a credincioşilor în unele ţări ale Europei – fără precedent în istoria românilor şi a acestei părti a continentului –, creşterea numărului de parohii şi comunităţi, au făcut necesară reorganizarea, prin înfiinţarea a două noi episcopii : cea a Italiei şi cea a Spaniei şi Portugaliei. Aceste noi episcopii, prin grija Adunărilor eparhiale respective şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, au primit şi episcopi.Pentru scaunul vacant al Episcopiei Italiei, Sfântul Sinod, la recomandarea Adunării eparhiale, a ales pe Preasfinţitul Siluan. Preasfinţia Sa a fost episcop-vicar al Mitropoliei, cu misiune în Italia în ultimii 3 ani, unde a slujit cu multă râvnă comunitatea atât de numeroasă a credincioşilor ortodocşi români. Întronizarea Preasfinţiei Sale va avea loc pe data de 8 mai – praznicul Sfântului Ioan Evanghelistul – la Lucca.Pentru scaunul vacant al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei, Sfântul Sinod, la recomandarea Adunării eparhiale, a ales pe Preacuviosul Părinte Timotei, stareţ al mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de la Vilar, Franţa, ieromonah cu mult zel misionar şi dragoste faţă de Biserică. Hirotonia şi întronizarea vor avea loc duminică 25 mai. Nădăjduim să putem organiza această sărbătoare a comunităţii din Spania şi Portugalia la Alcala de Henares.Aceste momente istorice pentru organizarea Mitropoliei noastre le-am putut trăi în prima şi cea mai veche biserică românească din Europa, Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail din Paris, de la a cărei cumpărare de către regele Carol I s-au sărbătorit anul trecut 125 de ani.Pe amândoi fraţii mei episcopi îi recomand rugăciunilor dumneavoastră, şi vă îndemn să-i ascultaţi şi să le urmaţi îndemnurile şi cuvintele cele mântuitoare.Iubiţi credincioşi,În încheierea acestei scrisori pastorale rog pe Atotputernicul Dumnezeu ca ziua sfântă şi mult aşteptată a Învierii Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos, să vă găsească în pace, cu mult spor în cele sufleteşti, cu bucurie şi împliniri. Şi cei din Spania şi Portugalia, cei din Italia, cei din Anglia şi Irlanda, cei din Belgia şi Olanda, ca şi cei din Franţa şi Elveţia, să aveţi parte de binecuvântări şi mângâiere de la Hristos, Domnul nostru, Cel înviat din morţi, pe care astăzi Îl proslăvim.Hristos a înviat !Al dumneavoastră, de tot binele doritor,† Mitropolitul Iosif
No hay comentarios:
Publicar un comentario